Eram și io la Plus azi, să cumpăr una-alta, cât îmi permit ca să nu mai amețesc de foame. Printre rafturi, o bătrânică singură cu un cărucior de marfă, aproape gol. M-a strivit discrepanța dintre căruciorul cel mare și goliciunea lui. Un coș nud .... nu, nu merge, știu. Bătrânica pusese în cos trei pungi de pufuleți simpli. Și stătea și se uita descumpănită. Nu știa ce ar mai putea alege, cu ce ar mai putea garnisi pufuleții. Cunosc sentimentul: când te duci să-ți iei de mâncare și ai 500 de lei la dispoziție, alegerea e grea, produsele de bună calitate sunt destul de multe și nu știi dacă să alegi în pangrasius și somon, între ouă de găină sau ouă de bibilică, între mere și ananas. Când te duci la cumpărături alimentare cu doar 50 de lei la dispoziție, alegerea e și mai grea, credeți-mă. Cu timpul, ți se crează un fel de refuz de a mai cumpăra, ai un fel de alergie interioară la produse, toate ți se par neinteresante și stai năuc printre sute de produse și, paradoxal, nu știi ce să alegi. Nu mai ai pofte, nu-ți mai este foame, te gândești că lasă, mai vii și mâine, că azi nu prea îți este foame.
Eu aveam azi 100 de lei la dispoziție. Bătrânica aceea avea probabil 20 sau 30 de lei. Am ieșit lăcrimând. De data asta, nu-mi puteam permite să achit cumpărăturile altcuiva, cum făceam uneori, chiar acolo, în acel Plus. Cei 100 de lei sunt porția mea pentru următoarele două săptămâni. Deci mi-am înghițit lacrimile, să mai uit de sete. M-am simt atât, atât, atât de neputincios. Simțeam că ceea ce cumpărasem eu de 100 de lei era un lux ostentativ și batjocoritor. Am ajuns acum acasă și încă lăcrimez, la propriu.
