Masa de Paște 2011

Mâncare de mazăre dintr-o conservă mare cumpărată anul trecut. Mă hrănesc două zile din ea. Dacă o fac mai piperată, poate chiar două zile jumate. Piperul mai taie din pofta de mâncare și dacă nu ai o bere să stingi iuțeala, pui furculița jos. Am pus bulion și două fire de praz, la final mărar tocat mărunt. Atât.
Salată din varză albă, praz, ridichi și un rest de urdă cumpărată acu 10 zile. Am o varză de 600 de grame, o împart în patru. Mai am 4 fire de praz și 5 ridichi. Urdă să fie cam 500 de grame. 
7 felii de pâine graham.
2 pachete de biscuiți. Ceai.
Apă de la robinet.
Și cam așa arată Paștele meu din 2011. Asta e toată mâncarea pe care o voi consuma joi, vineri, sâmbătă, duminică și luni. Habar nu am ce se întâmplă prin magazine. Sigur, mi-e poftă de un cozonac bun și un pahar cu vin roșu. Dar cel mai tare sufăr nu pentru că îmi lipsesc fizic, ci pentru că îmi lipsește cheful și perspectiva de a mă bucura de ele. Cu siguranță aș fi putut face un cozonac mic sau un chec. Dar este un sentiment de sărăcie și lipsă de perspectivă spre mai bine, nimic nu mai are gust și nu, nu sunt tipul de om care să se calce în picioare pentru promoția nu știu cărui magazin. Am în față un iaurt Activia. Mă uit la el. L-aș consuma. Dar dacă îl consum, mai am 3 zile în față când știu că nu-mi pot cumpăra un altul. Și tot amân momentul. Îl las pentru micul dejun din Sâmbăta de Paște. Poate că mâine dimineață voi dori să mă răsfăț cu ceva deosebit.


”Să trăiți bine!” - știți voi cine.

Paștele

Nici nu mi-am dat seama că este vinerea Paștelui. Din păcate, mass-media nu te lasă să uiți și dacă alegi să deschizi televizorul, te apucă plânsul de atâta joc și voie bună și cozonaci și ouă colorate și bunăstare și muzică. Totul mi se pare din alt film. Care nu are nici o legătură cu mine și cu statutul de șomer român. Cireașa de pe tort a fost să primesc un nou refuz pentru un job foarte pretențios la care aplicasem acum vreo lună. Mă atârnam de această șansă mai mult decât de oricare și, deși am încercat să aflu, în urmă cu o săptămână, ce se mai întâmplă cu procesul de recrutare, nu am reușit să smulg decât ”din păcate, nu ne mișcăm atât de repede.” Iar astăzi, oh ce zi minunată, am primit un lung e-mai în limba engleză (?!), deși recruiterul este român și totul se referea la România, cum că bla-bla, clientul și-a exprimat dej opțiunea pentru altcineva.

Bănuiala mea este că acel client și-a recrutat singur, pentru că întâlnirea pe care am avut-o eu la cabinetu d-lui Butunoiu nu a semănat cu nimic care ar putea duce cu ideea la o recrutare reală. Nu știu, dar totul mi se pare un joc lipsit de orice sens și decență.

E-mailul în limba engleză era semnat sec, cu numele și prenumele. Atât.

pufuleții plâng

Eram și io la Plus azi, să cumpăr una-alta, cât îmi permit ca să nu mai amețesc de foame. Printre rafturi, o bătrânică singură cu un cărucior de marfă, aproape gol. M-a strivit discrepanța dintre căruciorul cel mare și goliciunea lui. Un coș nud .... nu, nu merge, știu. Bătrânica pusese în cos trei pungi de pufuleți simpli. Și stătea și se uita descumpănită. Nu știa ce ar mai putea alege, cu ce ar mai putea garnisi pufuleții. Cunosc sentimentul: când te duci să-ți iei de mâncare și ai 500 de lei la dispoziție, alegerea e grea, produsele de bună calitate sunt destul de multe și nu știi dacă să alegi în pangrasius și somon, între ouă de găină sau ouă de bibilică, între mere și ananas. Când te duci la cumpărături alimentare cu doar 50 de lei la dispoziție, alegerea e și mai grea, credeți-mă. Cu timpul, ți se crează un fel de refuz de a mai cumpăra, ai un fel de alergie interioară la produse, toate ți se par neinteresante și stai năuc printre sute de produse și, paradoxal, nu știi ce să alegi. Nu mai ai pofte, nu-ți mai este foame, te gândești că lasă, mai vii și mâine, că azi nu prea îți este foame.

Eu aveam azi 100 de lei la dispoziție. Bătrânica aceea avea probabil 20 sau 30 de lei. Am ieșit lăcrimând. De data asta, nu-mi puteam permite să achit cumpărăturile altcuiva, cum făceam uneori, chiar acolo, în acel Plus. Cei 100 de lei sunt porția mea pentru următoarele două săptămâni. Deci mi-am înghițit lacrimile, să mai uit de sete. M-am simt atât, atât, atât de neputincios. Simțeam că ceea ce cumpărasem eu de 100 de lei era un lux ostentativ și batjocoritor. Am ajuns acum acasă și încă lăcrimez, la propriu.